„Am fost un neînţeles”

PInterviu (Prietenii ştiu de ce!)

Mă plimbam plictisit pe o alee, bucurându-mă nespus de liniştea şi căldura primăverii, după trei luni petrecute prin case, ţintuit obligat de o zgripţuroaică albă. Părea un tărâm desprins de altundeva, dintr-un loc unde verdeaţa este la locul ei, norii pufoşi ca de vată pe băţ îşi au locul lor prestabilit, pe cerul de un albastru mai mult decât clar, iar soarele gălbejit de atâta căldură trimite câteva raze anemice spre pământul rece şi implicit le sorb dintr-o suflare.
Mă salut cu vreo doi tipi, apoi văd un altul cum îşi proptea mâna în gard, parcă obosit după o noapte de beţie cruntă...

- Cine eşti, ticule?! Te ajut cu ceva?
- De astăzi şi până la Traian Băsescu, Eu sunt Mihai Eminescu!
- Hai, măi, tete! Zău, nu pot să te ajut chiar cu nimic?
- Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar...
- Şi acum îţi reciţi artistic citatele... Ăsta sigur a fost al tău? Că parcă ţi-au ciordit ăia de la ISBN drepturile de autor!
- Mi-am servit această ţară, fără a cere vreo pretenţie, iar ei mă pun la „bară”, furându-mi orice intenţie!
- Tete, hai să n-o dăm în versuri şi-n rime, că nu ţine! Voiam de mult să te întreb câte ceva...
- Ascult, dar să nu fie mult...
- O să trec la subiect... Chiar ai iubit-o pe Veronica?
- Da, omule! Atunci când ne plimbam cu barca şi îi puteam simţi pletele fâlfâind în vânt, era cele mai cool momente pe care le-am trăit. Iar când se întorcea la mine o strângeam în braţe, iar ea zicea . Şi tot aşa...
- Care au fost cele mai grele momente din viaţa ta?
- Cred că atunci când mi-am părăsit cocioaba, pardon coliba, că începe tot cu „co”. Hm... Au mai fost când duceam o viaţă mizeră cu circul, da’ cel mai greu mi-a fost atunci când mi-a curs narcisismul pe nas. Asta m-a dărâmat atât pe mine, cât şi pe Acinorev, pardon Veronica...
- Îmi pare rău...
- Nu-i nimic, omule. Se poate întâmpla să ai chiar şi sifilis. Eu am avut şi te bagă-n draci!
- Cu dragostea, cum ai stat?
- Aoleo... M-ai lovit la inimioară, drept în sufleţel! Am stat jalnic, frate. Să-ţi spun şi de ce. Am fost un geniu neînţeles. Am iubit nebuneşte mai multe femei, dar decât Veronica mi-a dăruit cu adevărat dragostea. Şi nici măcar nu am putut să ne iubim în public. Ne vedeam pe ascuns şi muream de scris când o aşteptam pe malu’ gârlii şi ea nu apărea... Da’ era mai palpitant când eram în flagrant. Oricum...
- Te mai întreb ceva... Tu ai fost bun prieten cu Creangă. Ion Creangă. Ce vorbeaţi atunci când vă vedeaţi?!
- Păi, ce să vorbim. Frustrări sentimentale. De-ale bărbaţilor. Beam şi noi ceva vin şi dacă nu ne îmbătam, începeam să ne sară ţandărele cu privire la femei, specia lor ciudată şi tot feluri de filozofii...
- Mersi... Apropo, ai un buletin, un act de identitate?
- Ce ziar e ăsta? „Convorbiri literare”, „Familia”?
- Nu, „Libertatea”! Dar mai am şi „Click”!
Eminescu citeşte „headline”-ul: „ROXANA IONESCU ÎŞI CAUTĂ DE LUCRU”. Alături, un număr de telefon...
Eminescu întreabă:
- Tipule, ai nişte credit pe SIM?
Scot un THC. I-l arăt.
- Ce vremuri trăim! Nepoate, nu se mai poate...

*Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare!