Un BUZZ de Caracter

Intru în vorbă neîntrebat, în timp ce tu stai anostă, pierdută printre tastele plictiselii, acompaniată agale de vântul libertăţii, ce speri din toate puterile să aibă suprema capacitate să poată schimba ceva ce deja a fost scris.
Iar eu întreb în acelaşi mod, curios până în măduva oaselor şi interesat de soarta ce ţi se prefigurează printre zecile de profile create din neştiinţă. În acelaşi mod straniu, de parcă ne-am afla în cadrul vânătoarei de fantome, îmi răspunzi conştiincios şi tipic la întrebarea care a creat rumoare şi a stârnit mii de adulaţii în cadrul listelor negre. Apoi, două litere mi se aşează încet pe ecranul alb, precum doi fulgi care se las tăcuţi în bătaia vântului şi se invită unul pe altul spre pământul rece, apoi se iau la întrecere pentru a ajunge pe acelaşi pământ, de această dată schimbat dintr-o ciudată perspectivă tehnico-termică.
Politicos, aplici imediat regula echidistantă a reciprocităţii.
Şi eu n-am ce face... Îţi răspund în acelaşi mod, doar că literele mele sunt pline de interes şi deja gândurile sunt conectate pe aceeaşi frecvenţă. Iar următoarea întrebare este pusă, aşteptată, răsturnată şi din nou întoarsă pe acelaşi drum, pe care l-a învăţat precum un clişeu anost. Printre două emoticoane de zâmbete şi trei dinţi un pic bălţaţi, un pupic este şi el trimis. Şi retrimis, până când se va epuiza orice smyle care nu îşi găseşte locul printre rânduri.
După ce schimbăm câteva priviri pline de caracter, ne cerem scuze într-un mod cât se poate de ironic, iar fiecare, narcisist de felul său, îşi ia într-un mod cât se poate de original nu un rămas bun romantic, ci doar unul parţial. Pentru o noapte, în care nu vom mai fi conectaţi doar virtual, ci şi sufleteşte. Şi astfel, sufletul îşi găseşte locul său de membru junior declarat în forumul îndrăgostiţilor. Iar peste ani şi ani, peste tonele de discuţii, peste praful aşezat pe tastele tocite şi pe lângă miile de gânduri ofilite de puterea supremă a timpului, rămâne în urmă... Se distinge. Este chiar el! BUZZ-ul de Caracter...

Wind of Change

Avea acea răutate inocentă din voce. Gata să sensibilizeze fiecare sentiment ce ieşea la iveală din sufletul său imens şi să îmblânzească mii de oameni. Să-i facă să tacă pentru câteva momente, în care să se simtă pasiunea, iubirea, ardoarea şi mai ales, „vântul schimbării”.
Ochii săi blânzi păreau ca de cristal. Un cristal de epocă, ce trebuia păstrat cu sfinţenie şi pus la naftalină. Fără greşeală! Mii de oameni îl priveau... Iar el făcea ce ştia mai bine. Îi încânta şi îi trimitea pe alte tărâmuri, altele decât umane, altele decât imaginaţia. Acolo unde nimeni nu îndrăznea să viseze, nici măcar să gândească.
Purta o şapcă, asemeni unui neamţ ce încerca să treacă bulversat peste trecut, să sară fără să-i pese de niciun principiu peste istorie şi să păşească neobservat, dincolo de Zidul Berlinului. Către libertate, către perfecţiune, către visul său...

Era o noapte călduroasă de august. Stăteam şi priveam fără pic de speranţă printre crengile copacului. Credeam că nu se mai termină odată...
O lumină puternică mă orbeşte, apoi sunete dulci ca acel gust al unei victorii de mult aşteptate mă încântă. Înălţător, apoi simt cum plutesc, cum ajung să nu mai respect nicio teorie, ci doar să zburd ca un nebun încruntat de cel mai arzător vis al său.
Soldaţii treceau fără încetare. Din nou, am acel sentiment al neîntreruperii, al infinitului. Doare îngrozitor, mai ales că e apăsător. Mă întreb amarnic cum pot fi atât de mulţi, cum pot să facă aşa ceva. Complet deplasat, anormal, care nu se încadrează deloc în normele morale. Dacă există.
Şi apoi, mult sânge este vărsat. Durerea se aşterne. Panica şi frica pun stăpânire pe suflete. Teroarea se instalează în minţile bolnave. Speranţa se duce pe strada pe care de mult nu a mai fost. E străină şi nici măcar memoria nu mai e capabilă să o recunoască. Armele ţin loc oricărui tratament, iar steagul libertăţii este ars şi călcat în picioare cu o patimă nebună. Tragedia revine la absolutul normal. Nu se ţine cont de nimic!
Lumea pare că se micşorează. Spaţiul se comprimă şi dă semne de o nervozitate acută. Capabilul apare cu semnul probabilităţii iar sublimul reprezintă fiecare gând. Ne-am apropiat mai mult. Nici nu ne-am dat seama. N-am putut fi conştienţi că suntem atât de aproape... Ca fraţii. Să ne ajutăm, să trecem mai uşor peste obstacolele şi greutăţile care ne macină precum o picătură chinezească.
Totul curge preum un râu pătat de păcat, împroşcat cu multă, multă roşeaţă. Şi totuşi, nimic special nu se întâmplă. Cauţi speranţă, dar n-o găseşti. N-ai cum. E plecată, acolo unde nu a mai fost de mult. Şi e prea bine de ea, prea ne-a fost alături mereu ca să ne mai ajute acum. Privim în altă parte. Spre viitor. Aerul ne dă putere. Îl tragem cu puteren în piept şi avem impresia că putem susţine întreaga lume, că am avea tendinţa să micşorăm doar cu privirea orice posibilitate. Fie ea şi fantastică. Cu toate astea, viitorul e în aer. Ne hrănim cu el. Uneori, cu lăcomie, fără să ne dăm seama.
Iubesc! Doresc la nebunie să o mai pot lua de la capăt. Chiar şi aceste rânduri. Măcar o noapte. Să fim doar noi doi, din nou, la acelaşi copac. Doi copii nebuni, să visăm fără griji la ziua de mâine. Fără să ne pese de speranţă, ci doar de momentele frumoase de glorie. Poartă-mă pe aripile tale, lasă-mă să-ţi simt din nou acea rumoare de pe buzele calde şi să-ţi pot spune cât de mult te iubesc! Oferă-mi trei secunde de amor şi promit că sufletul îţi va fi încredinţat pe vecie, iar mâine, când va fi al tău, să nu mai pot gândi. Ci doar să simt. Cer prea mult?
În spate, rămâne doar un sicriu gol. De amintiri, de ţeluri, de speranţe, de durere, de memorii... Dar plin cu trecut. Şi câteva bătăi anoste. Uitat într-o piaţă aglomerată, unde suntem capabili să înţelegem nonsensuri şi să ne pierdem complet în sensuri. Iar după toate astea, mai rămân doar acele sunete calde.

Frumoasele mele, de care nu mă pot despărţi pe vecie...

Aluzii la iluzii

Timpul părea să stagneze şi el pentru câteva miimi de secundă într-un loc prestabilit, asemeni unui static ce priveşte agale cum o muscă încearcă disperat să-şi bată propriul record la o viteză latentă.
Iar furia începe şi ea să-şi intre în drepturi...

- Oare de ce, Leyla?
- De ce, ce?
- De ce pui nişte întrebări stupide? De ce trebuie să ne contrariem la fiecare vorbă, de ce ne comportăm ca nişte copii de grădiniţă atunci când vrem să schimbăm două impresii?
- Te-am iubit pentru asta...
- N-ai fost niciodată trădată?
- Ba da... Acum mult timp. Te doare îngrozitor.
- După ce că nu se cicatrizează, nici măcar nu dispune de o infimă logică.
- Până când să continuie durerea?
- Nu mai sunt capabil să simt durerea, Leyla! Chiar nu mai pot. Nici măcar să văd cum fericirea răsare, la fel ca un cerc galben din partea de la care aştept speranţă în fiecare zi. Care continuă să mă chinuie crunt.
- Te înţeleg...
- N-ai cum! Trebuie să trăieşti cu adevărat acum şi să fi avut o conştiinţă pură. Dar suntem oameni, Leyla! Suntem oameni şi greşim! Uneori, nepermis de mult. Ai avut vreodată un moment în care să-ţi conteşti propria identitate?
- Fiecare avem...
- Sau te-a încercat vreodată un sentiment nepermis de o furie malefică?
- Cred că...
- Să fii handicapat de fericire... Asta-i bine, dar să nu ai supremul dar să te bucuri măcar de o clipă de tristeţe adevărată? Vezi, aici e marea ironie, care îţi tot joacă feste, iar tu stai şi o priveşti... Apoi, râzi crud.
- Totuşi, am impresia că...
- Şi totuşi... Ţi-a curs vreodată prin vene doar venin de nervi şi ură.
- Ştii ce vorbeşti ?!
- Ştiu ce gândesc... Apropo de cercul ăla mic care răsărea. Îl vezi pe ăsta? Apune... Se duce.
- Toţi ne ducem.
- Dar el o ia de la capăt. Are un destin prestabilit. E tânăr şi în puteri şi în acelaşi timp un amărât de bătrân, care de-abia îşi mai cară razele cu el. Şi în urma lui rămâne doar amintirea...
- Şi speranţa!
- Trăim cu ea în suflet. O purtăm fără să ştim, de multe ori fără să vrem. Dar cu toate astea, o purtăm.
- De multe ori uităm că simplitatea reprezintă frumuseţea şi noi continuăm să ne afundăm în formule, teorii, ipoteze şi comparaţii menite să pună la îndoială chiar puritatea.
- Vezi soarele ăsta cum apune?
- Superb. Absolut...
- Mâine, va fi aici. La fel şi totuşi puţin diferit.
- Ne schimbăm...
- Dar noi?! Noi suntem acoperiţi de o largă incertitudine şi tot ceea ce facem este să reuşim să creem mereu ceva nou, ceva ireal, gata să sfideze realitatea!
- Parcă sunt ca nişte aluzii la iluzii. Ţie cum ţi se pare?...

Mai mult sau mai puţin

Se întâmpla într-o seară rece de noiembrie. Burniţa se oprise, iar cei doi tineri se priviră în ochi ca să ofere răgaz timpului scurs. Cerul era mai aprins ca niciodată. Un sânge părea să dea năvală prin întunericul nepătrunzător. Calvinismul încetase şi el de mult, iar atmosfera era îmbibată cu sunetele motoarelor de pe strada care încojura parcul. Aya încearcă să-şi găsească steaua.
- Ce faci?! întrebă curios Ze.
- Ce să fac... Îmi caut steaua, dar nu prea o găsesc. Sau pentru tine, privesc cerul.
- Ştii... Înainte de marile meciuri îmi place să evadez. Ca să-mi poată reveni în sânge nonconformismul care m-a consacrat şi ca să-mi pot vizita universul recreat.
- Vorbeşti frumos, Ze!
- Eşti frumoasă, Aya!
Din nou acea privire fulgerătoare, iar dragostea pare că nu îşi găseşte locul în graniţele normalului. Ze îşi încolăceşte braţele în jurul trupului Ayei asemeni unui crotal flămând, gata să-şi sfâşie prada dintr-o singură şi simplă muşcătură. Pentru Ze era artă. Nimic nu putea fi uitat, nici măcar lăsat la voia întâmplării.
- Eşti iubit, Ze!
- Iar devii ambiguă sau e doar una din întrebările filozofice?
- Tu vorbeşti, care evadezi înainte de meciuri? Mă întreb pe unde o ateriza filozofia ta... zise Aya puţin ironică. A fost de ajuns doar să-l întărâte pe băiat. Ze muşcă rapid momeala.
- Azi am jucat perfect!
- Dovada stă în scorul înregistrat pe tabelă, îl completă rapid Aya.
- Le-am zis băieţilor să forţeze zona centrală, pentru a exploata imobilitatea fundaşilor de centru. Şi ei ce crezi c-au făcut?...
- Hm... Grea întrebare? Înainte să dau răspunsul, poţi să-mi spui care e distanţa până la Lună?
- Am fost de atâtea ori pe Soare pentru a-ţi face cele mai frumoase buchete galbene, încât mi se pare un mizilic. Apropo, aiurim?
- Aţi dat 3! Răspunsul la întreabarea ta.
Aya era ţinută în braţe de Ze. După ce s-au contrat şi au schimbat câteva replici în contradictoriu, narcisismul fiecăruia apărea la inveală şi cei doi îşi continuau propriile idei, fără a ţine cont de ce spune celălalt... O dragoste... Puţin altfel!
- Tu i-ai vrăjit! Eşti cu adevărat mare!
- Normal, sunt vaccinat! spune Ze ironic, parcă puţin măgulit de vorbele Ayei.
- Nu, vorbesc serios. I-ai readus acolo unde nu au mai fost de mult timp împreună. În acelaşi loc, pe toţi. E mare lucru! Şi... aproape că te venerează! Dar eu...
- Tu...? Ce?
- Te iubesc!
- Te iubesc, Aya!
Dragostea plutea în jurul platanilor, iar aleele păreau desprinse dintr-o grădină neatinsă. După un sărut lung, trei catolici îl strigă pe nume pe Ze. Acesta duce mână la inimă. Le mulţumeşte. Apoi, pleacă la braţ cu Aya, cu nelipsitele mâini din buzunarele paltonului norocos.
- Mergem prin Parcul Central? Sau direct spre casă? întreabă Ze grăbit.
- Hai acasă! Vedem un film!
- Nici gând. Trebuie neapărat să văd reluarea!
- Mă omori...
Iar parcul, acum pustiit îşi consumase un nou episod. Între timp, cerul ameninţător devenise mai paşnic, iar crengile copacilor nu mai vuiau cu atâta ură. În spate, aceiaşi catolici, cu fulare colorate la gât şi cu aceleaşi ţigări. Făceau cronica...