Avea acea răutate inocentă din voce. Gata să sensibilizeze fiecare sentiment ce ieşea la iveală din sufletul său imens şi să îmblânzească mii de oameni. Să-i facă să tacă pentru câteva momente, în care să se simtă pasiunea, iubirea, ardoarea şi mai ales, „vântul schimbării”.
Ochii săi blânzi păreau ca de cristal. Un cristal de epocă, ce trebuia păstrat cu sfinţenie şi pus la naftalină. Fără greşeală! Mii de oameni îl priveau... Iar el făcea ce ştia mai bine. Îi încânta şi îi trimitea pe alte tărâmuri, altele decât umane, altele decât imaginaţia. Acolo unde nimeni nu îndrăznea să viseze, nici măcar să gândească.
Purta o şapcă, asemeni unui neamţ ce încerca să treacă bulversat peste trecut, să sară fără să-i pese de niciun principiu peste istorie şi să păşească neobservat, dincolo de Zidul Berlinului. Către libertate, către perfecţiune, către visul său...
Era o noapte călduroasă de august. Stăteam şi priveam fără pic de speranţă printre crengile copacului. Credeam că nu se mai termină odată...
O lumină puternică mă orbeşte, apoi sunete dulci ca acel gust al unei victorii de mult aşteptate mă încântă. Înălţător, apoi simt cum plutesc, cum ajung să nu mai respect nicio teorie, ci doar să zburd ca un nebun încruntat de cel mai arzător vis al său.
Soldaţii treceau fără încetare. Din nou, am acel sentiment al neîntreruperii, al infinitului. Doare îngrozitor, mai ales că e apăsător. Mă întreb amarnic cum pot fi atât de mulţi, cum pot să facă aşa ceva. Complet deplasat, anormal, care nu se încadrează deloc în normele morale. Dacă există.
Şi apoi, mult sânge este vărsat. Durerea se aşterne. Panica şi frica pun stăpânire pe suflete. Teroarea se instalează în minţile bolnave. Speranţa se duce pe strada pe care de mult nu a mai fost. E străină şi nici măcar memoria nu mai e capabilă să o recunoască. Armele ţin loc oricărui tratament, iar steagul libertăţii este ars şi călcat în picioare cu o patimă nebună. Tragedia revine la absolutul normal. Nu se ţine cont de nimic!
Lumea pare că se micşorează. Spaţiul se comprimă şi dă semne de o nervozitate acută. Capabilul apare cu semnul probabilităţii iar sublimul reprezintă fiecare gând. Ne-am apropiat mai mult. Nici nu ne-am dat seama. N-am putut fi conştienţi că suntem atât de aproape... Ca fraţii. Să ne ajutăm, să trecem mai uşor peste obstacolele şi greutăţile care ne macină precum o picătură chinezească.
Totul curge preum un râu pătat de păcat, împroşcat cu multă, multă roşeaţă. Şi totuşi, nimic special nu se întâmplă. Cauţi speranţă, dar n-o găseşti. N-ai cum. E plecată, acolo unde nu a mai fost de mult. Şi e prea bine de ea, prea ne-a fost alături mereu ca să ne mai ajute acum. Privim în altă parte. Spre viitor. Aerul ne dă putere. Îl tragem cu puteren în piept şi avem impresia că putem susţine întreaga lume, că am avea tendinţa să micşorăm doar cu privirea orice posibilitate. Fie ea şi fantastică. Cu toate astea, viitorul e în aer. Ne hrănim cu el. Uneori, cu lăcomie, fără să ne dăm seama.
Iubesc! Doresc la nebunie să o mai pot lua de la capăt. Chiar şi aceste rânduri. Măcar o noapte. Să fim doar noi doi, din nou, la acelaşi copac. Doi copii nebuni, să visăm fără griji la ziua de mâine. Fără să ne pese de speranţă, ci doar de momentele frumoase de glorie. Poartă-mă pe aripile tale, lasă-mă să-ţi simt din nou acea rumoare de pe buzele calde şi să-ţi pot spune cât de mult te iubesc! Oferă-mi trei secunde de amor şi promit că sufletul îţi va fi încredinţat pe vecie, iar mâine, când va fi al tău, să nu mai pot gândi. Ci doar să simt. Cer prea mult?
În spate, rămâne doar un sicriu gol. De amintiri, de ţeluri, de speranţe, de durere, de memorii... Dar plin cu trecut. Şi câteva bătăi anoste. Uitat într-o piaţă aglomerată, unde suntem capabili să înţelegem nonsensuri şi să ne pierdem complet în sensuri. Iar după toate astea, mai rămân doar acele sunete calde.
Frumoasele mele, de care nu mă pot despărţi pe vecie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu