Aluzii la iluzii

Timpul părea să stagneze şi el pentru câteva miimi de secundă într-un loc prestabilit, asemeni unui static ce priveşte agale cum o muscă încearcă disperat să-şi bată propriul record la o viteză latentă.
Iar furia începe şi ea să-şi intre în drepturi...

- Oare de ce, Leyla?
- De ce, ce?
- De ce pui nişte întrebări stupide? De ce trebuie să ne contrariem la fiecare vorbă, de ce ne comportăm ca nişte copii de grădiniţă atunci când vrem să schimbăm două impresii?
- Te-am iubit pentru asta...
- N-ai fost niciodată trădată?
- Ba da... Acum mult timp. Te doare îngrozitor.
- După ce că nu se cicatrizează, nici măcar nu dispune de o infimă logică.
- Până când să continuie durerea?
- Nu mai sunt capabil să simt durerea, Leyla! Chiar nu mai pot. Nici măcar să văd cum fericirea răsare, la fel ca un cerc galben din partea de la care aştept speranţă în fiecare zi. Care continuă să mă chinuie crunt.
- Te înţeleg...
- N-ai cum! Trebuie să trăieşti cu adevărat acum şi să fi avut o conştiinţă pură. Dar suntem oameni, Leyla! Suntem oameni şi greşim! Uneori, nepermis de mult. Ai avut vreodată un moment în care să-ţi conteşti propria identitate?
- Fiecare avem...
- Sau te-a încercat vreodată un sentiment nepermis de o furie malefică?
- Cred că...
- Să fii handicapat de fericire... Asta-i bine, dar să nu ai supremul dar să te bucuri măcar de o clipă de tristeţe adevărată? Vezi, aici e marea ironie, care îţi tot joacă feste, iar tu stai şi o priveşti... Apoi, râzi crud.
- Totuşi, am impresia că...
- Şi totuşi... Ţi-a curs vreodată prin vene doar venin de nervi şi ură.
- Ştii ce vorbeşti ?!
- Ştiu ce gândesc... Apropo de cercul ăla mic care răsărea. Îl vezi pe ăsta? Apune... Se duce.
- Toţi ne ducem.
- Dar el o ia de la capăt. Are un destin prestabilit. E tânăr şi în puteri şi în acelaşi timp un amărât de bătrân, care de-abia îşi mai cară razele cu el. Şi în urma lui rămâne doar amintirea...
- Şi speranţa!
- Trăim cu ea în suflet. O purtăm fără să ştim, de multe ori fără să vrem. Dar cu toate astea, o purtăm.
- De multe ori uităm că simplitatea reprezintă frumuseţea şi noi continuăm să ne afundăm în formule, teorii, ipoteze şi comparaţii menite să pună la îndoială chiar puritatea.
- Vezi soarele ăsta cum apune?
- Superb. Absolut...
- Mâine, va fi aici. La fel şi totuşi puţin diferit.
- Ne schimbăm...
- Dar noi?! Noi suntem acoperiţi de o largă incertitudine şi tot ceea ce facem este să reuşim să creem mereu ceva nou, ceva ireal, gata să sfideze realitatea!
- Parcă sunt ca nişte aluzii la iluzii. Ţie cum ţi se pare?...