Americani oripilanti

Acest text este cu dedicatie. Se stie... Am anuntat-o apropiatilor si nu ar trebui sa fie nicio surpriza. De asemenea, vreau sa va precizez ca nu sunt rasist si nu vreau sa induc o tenta rasiala in randurile care urmeaza. M-au deranjat niste lucruri, iar acum am din nou ocazia sa pot tipa in liniste, asa cum numai eu stiu sa o fac...
Asadar, „let’s start, GEM!”...

Bai, americanule! De cand esti tu „sef” la mine in tara? Cinte ti-a zis tie ca eu iti sunt un biet amarat din lumea a treia si ca trebuie sa faci tu pe desteptul cu mine? Chiar aici, la mine in oras, de fata cu toti prietenii mei... Asa ceva e inadmisibil.
V-ati asezat voi, acum 200 de ani, niste englezoi cu gura mare, parliti de atata persecutii de catre Parlament si Carol I, pe coasta de Est a continentului american si dupa ce George Washington, ala pe care l-ati pus in semn de omagiu (daca stiti cu adevarat ce-i ala) pe amaratii vostri verzisori, v-a intarit moralul cu niste pamanturi, ajutati bineinteles de frantuzi, ati reusit in final, cu chiu cu vai, sa va castigati Independenta. Si sa mancati bine mersi azi curcanul vostru. Asta dupa ce dati o tura pe Broadway si prin lantul lui Macy’s. Halal, New York, trebuia sa fie NEW AMSTERDAM, da’ voi l-ati „nationalizat” mai repede...
Sa nu facem totusi istorie... Am vazut cine sunteti, acum sa trecem la prezent si la actiunile voastre declansatoare! Ce tupeu ai tu, american de Chicago sa vii la mine in tara si sa-mi spui rutina zilnica, sarbatorile tale, traditiile si religia inexistenta, sectanta!? Eu de-abia mi le cunosc pe-ale mele si ingamfarea te face mai superior decat mine??
Dupa ce ca voi sunteti natia care poluati cel mai mult (in prealabil, va vreti a fi un model pentru altii) si aveti cele mai tampite ideologii, mai ai incredibila indrazneala sa vii la mine in tara si sa afirmi ca e bine sa protejam natura, ca e bine sa poluam mai putin, asta dupa ce tu vii de la Los Angeles cu avionul si ti-ai mai deschis vreo doua uzine prin Massachusetts. Da-o dracului de incalzire globala, ca nu ma intereseaza pe mine tampitele voastre teorii ale nemuririi.
Eu am alte probleme... Ce voi face dupa ce termin o scoala? Unde ma duc? Cine ma angajeaza? Pot sa-mi intretin familia? Voi apuca sa ies la pensie? Ce zici de astea...? Te-ai gandit vreodata cum e sa ai griji pe metru patrat? Sau tu american tâmp te-ai nascut pe taramul fagaduintei si Obama iti garanteaza totul?
Eu zic sa o lasi mai moale si sa incepi sa-ti iei usor talpasita de la mine, de pe aceste strabune meleaguri. Cand strabunica mea (actualmente 94 de ani) se nastea, tu de-abia incepusesi sa scoti capul prin lume, prin Europa, sa te amesteci ca musca-n lapte in Primul Razboi Mondial. Imi pare sincer rau ca Romania ti-a depasit asteptarile, pentru ca mintea ta ramasa la un stadiu inca primar crede ca tarisoara asta se poate compara cu Rwanda, Guineea, Somalia sau I-la Tara de Foc. E, uite ca nu e asa. Il avem si noi pe Bocul nostru, avem si noi vanghelioanele noastre, o avem chiar pe Elodia Disparuta. Du-te in mafia ta... Si lasa-ma sa-mi traiesc amaraciunea in pace.

Amin!

2010: Previziuni ASTRONOMICE

Se spune că 2010 va fi anul TIGRULUI...

În lumea occidentală, precum şi în cea orientală, bineînţeles că şi prin Vest şi Est, Sud, Nord şi NE, SE, NV, SVE şi SEE lumea de astăzi va suporta modificări exponenţiale. Povestea va începe când 4 oameni, 4 conducători desăvârşiţi, 4 playmakeri extraordinari, 4 ciumpalaci, 4 cocalari vor încerca să se afle la conducerea masei de oi.
Iar totul va culmina în momentul când va începe MAREA BĂTĂLIE, MARELE RĂZBOI!

4 regi se vor bate împreună cu populaţia de furnici amorfe mobilizate pentru a pune mâna pe sceptrul puterii, o stâncă rotundă din adâncurile Himalayei. Cei 4 regi vor fi:

1. Guţă. Nicolae Guţă, cel cu o coadă mare de maimuţă.
2. Cioabă, cel care nu ştie să numere. De aceea, atunci când îl are în faţă pe Salamu’ de Sibiu strigă ca disperatu’ „Fără număr, fără număr!”
3. Piratu’. Regele şoselelor nu se dezminte şi îl va provoca în curând pe micul Schumacher la o cursă cu bolizi... de jucărie. Câştigătorul va avea un nou mandat pe „Şoseaua leneşă”.
4. Leul. Regelui animalelor i se va scula din nou... O idee, sper că nu v-aţi gândit la ce mă gândeam şi eu. Dar şi aşa, Girafa va fi interzisă pentru excesul de piele folosită şi va fi propusă să supervizeze traficul aerian, iar huliganii de pe Ghencea vor fi aleşi ca baritoni în corul stavropoleos al Leului.

După două săptămâni de luptă şi beţii crunte, Barack „O, Baby!” iese ca vântu pe postul lui Vântu şi declară că pe cei 4 îi vor aştepta zile de incoştienţă meteorologică, în care va ploua cu amendamente sfidătoare, cu bujii şi planetare, precum şi cu paray... fără număr, fără număr! Cu toate astea, Guţă nu se lasă mai prejos şi va lansa hit după hit, iar toată audienţa Tarafului de la TV va exploda, astfel că se va ridica să-şi susţină regele cu un rating fenomenal. Văzându-se încolţit, Cioabă atacă tribul Leului cu sănii ninja, bâte şi cuţite, ascuţite. Leul se ascunde după un baobab, iar un babuin molecular îi este salvator!

Între timp, regele manelelor, Guţă semnează un contract playback cu Cioabă şi implicit o alianţă a Dreptăţii şi a Adevărului într-un stat democratic, ce are ca valori fundamentale respectul reciproc implementat pe cale amiabilă. Nici Sexy Brăileanca nu stă deoparte şi împreună cu A. Sugaru pozează pe post de ispite culte în orarul lui Cioabă, distribuit gratuit lu’ Piratu’. Acesta, ajutat de Piticu’ Porno sensibilizează audienţa cu noua lor DREAM MACHINE. Războiul nu e nici pe departe încheiat...

În final, Goana după Geoană se sfârşeşte tragic pentru Piratu’ & Comp., care îşi iau zborul către planeta AUTOBAHN! Leul este închis cu suspendare la Jilava şi priveşte cu jind cum toţi ciumpalacii îi calcă zebra, pe care a iubit-o cu coada. Guţă se pierde prin atâţia bani, iar gâtul său este deformat de kilogramele de aur la kil. Cioabă este prins de KGB în timp ce încerca să trimite un porumbel cu un SMS în Honolulu şi acuzat de privarea de libertate şi vătămare corporală, după noua lege păsărească.

În tot acest timp, Rwanda şi Somalia se vor confrunta într-un război bazat pe aruncarea cu 3 banale banane spre populaţia Burundi. În spatele lor, stă bineînţeles Senzaţionalu’ lui Dan Diaconescu Direct, care va transmite în direct de la faţa locului. Iar cei ce nu-şi vor găsi liniştea eternă, sunt aşteptaţi la Judecata de Apoi... Judecata Oanei Zăvoreanu!

„Am fost un neînţeles”

PInterviu (Prietenii ştiu de ce!)

Mă plimbam plictisit pe o alee, bucurându-mă nespus de liniştea şi căldura primăverii, după trei luni petrecute prin case, ţintuit obligat de o zgripţuroaică albă. Părea un tărâm desprins de altundeva, dintr-un loc unde verdeaţa este la locul ei, norii pufoşi ca de vată pe băţ îşi au locul lor prestabilit, pe cerul de un albastru mai mult decât clar, iar soarele gălbejit de atâta căldură trimite câteva raze anemice spre pământul rece şi implicit le sorb dintr-o suflare.
Mă salut cu vreo doi tipi, apoi văd un altul cum îşi proptea mâna în gard, parcă obosit după o noapte de beţie cruntă...

- Cine eşti, ticule?! Te ajut cu ceva?
- De astăzi şi până la Traian Băsescu, Eu sunt Mihai Eminescu!
- Hai, măi, tete! Zău, nu pot să te ajut chiar cu nimic?
- Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar...
- Şi acum îţi reciţi artistic citatele... Ăsta sigur a fost al tău? Că parcă ţi-au ciordit ăia de la ISBN drepturile de autor!
- Mi-am servit această ţară, fără a cere vreo pretenţie, iar ei mă pun la „bară”, furându-mi orice intenţie!
- Tete, hai să n-o dăm în versuri şi-n rime, că nu ţine! Voiam de mult să te întreb câte ceva...
- Ascult, dar să nu fie mult...
- O să trec la subiect... Chiar ai iubit-o pe Veronica?
- Da, omule! Atunci când ne plimbam cu barca şi îi puteam simţi pletele fâlfâind în vânt, era cele mai cool momente pe care le-am trăit. Iar când se întorcea la mine o strângeam în braţe, iar ea zicea . Şi tot aşa...
- Care au fost cele mai grele momente din viaţa ta?
- Cred că atunci când mi-am părăsit cocioaba, pardon coliba, că începe tot cu „co”. Hm... Au mai fost când duceam o viaţă mizeră cu circul, da’ cel mai greu mi-a fost atunci când mi-a curs narcisismul pe nas. Asta m-a dărâmat atât pe mine, cât şi pe Acinorev, pardon Veronica...
- Îmi pare rău...
- Nu-i nimic, omule. Se poate întâmpla să ai chiar şi sifilis. Eu am avut şi te bagă-n draci!
- Cu dragostea, cum ai stat?
- Aoleo... M-ai lovit la inimioară, drept în sufleţel! Am stat jalnic, frate. Să-ţi spun şi de ce. Am fost un geniu neînţeles. Am iubit nebuneşte mai multe femei, dar decât Veronica mi-a dăruit cu adevărat dragostea. Şi nici măcar nu am putut să ne iubim în public. Ne vedeam pe ascuns şi muream de scris când o aşteptam pe malu’ gârlii şi ea nu apărea... Da’ era mai palpitant când eram în flagrant. Oricum...
- Te mai întreb ceva... Tu ai fost bun prieten cu Creangă. Ion Creangă. Ce vorbeaţi atunci când vă vedeaţi?!
- Păi, ce să vorbim. Frustrări sentimentale. De-ale bărbaţilor. Beam şi noi ceva vin şi dacă nu ne îmbătam, începeam să ne sară ţandărele cu privire la femei, specia lor ciudată şi tot feluri de filozofii...
- Mersi... Apropo, ai un buletin, un act de identitate?
- Ce ziar e ăsta? „Convorbiri literare”, „Familia”?
- Nu, „Libertatea”! Dar mai am şi „Click”!
Eminescu citeşte „headline”-ul: „ROXANA IONESCU ÎŞI CAUTĂ DE LUCRU”. Alături, un număr de telefon...
Eminescu întreabă:
- Tipule, ai nişte credit pe SIM?
Scot un THC. I-l arăt.
- Ce vremuri trăim! Nepoate, nu se mai poate...

*Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare!

Un BUZZ de Caracter

Intru în vorbă neîntrebat, în timp ce tu stai anostă, pierdută printre tastele plictiselii, acompaniată agale de vântul libertăţii, ce speri din toate puterile să aibă suprema capacitate să poată schimba ceva ce deja a fost scris.
Iar eu întreb în acelaşi mod, curios până în măduva oaselor şi interesat de soarta ce ţi se prefigurează printre zecile de profile create din neştiinţă. În acelaşi mod straniu, de parcă ne-am afla în cadrul vânătoarei de fantome, îmi răspunzi conştiincios şi tipic la întrebarea care a creat rumoare şi a stârnit mii de adulaţii în cadrul listelor negre. Apoi, două litere mi se aşează încet pe ecranul alb, precum doi fulgi care se las tăcuţi în bătaia vântului şi se invită unul pe altul spre pământul rece, apoi se iau la întrecere pentru a ajunge pe acelaşi pământ, de această dată schimbat dintr-o ciudată perspectivă tehnico-termică.
Politicos, aplici imediat regula echidistantă a reciprocităţii.
Şi eu n-am ce face... Îţi răspund în acelaşi mod, doar că literele mele sunt pline de interes şi deja gândurile sunt conectate pe aceeaşi frecvenţă. Iar următoarea întrebare este pusă, aşteptată, răsturnată şi din nou întoarsă pe acelaşi drum, pe care l-a învăţat precum un clişeu anost. Printre două emoticoane de zâmbete şi trei dinţi un pic bălţaţi, un pupic este şi el trimis. Şi retrimis, până când se va epuiza orice smyle care nu îşi găseşte locul printre rânduri.
După ce schimbăm câteva priviri pline de caracter, ne cerem scuze într-un mod cât se poate de ironic, iar fiecare, narcisist de felul său, îşi ia într-un mod cât se poate de original nu un rămas bun romantic, ci doar unul parţial. Pentru o noapte, în care nu vom mai fi conectaţi doar virtual, ci şi sufleteşte. Şi astfel, sufletul îşi găseşte locul său de membru junior declarat în forumul îndrăgostiţilor. Iar peste ani şi ani, peste tonele de discuţii, peste praful aşezat pe tastele tocite şi pe lângă miile de gânduri ofilite de puterea supremă a timpului, rămâne în urmă... Se distinge. Este chiar el! BUZZ-ul de Caracter...

Wind of Change

Avea acea răutate inocentă din voce. Gata să sensibilizeze fiecare sentiment ce ieşea la iveală din sufletul său imens şi să îmblânzească mii de oameni. Să-i facă să tacă pentru câteva momente, în care să se simtă pasiunea, iubirea, ardoarea şi mai ales, „vântul schimbării”.
Ochii săi blânzi păreau ca de cristal. Un cristal de epocă, ce trebuia păstrat cu sfinţenie şi pus la naftalină. Fără greşeală! Mii de oameni îl priveau... Iar el făcea ce ştia mai bine. Îi încânta şi îi trimitea pe alte tărâmuri, altele decât umane, altele decât imaginaţia. Acolo unde nimeni nu îndrăznea să viseze, nici măcar să gândească.
Purta o şapcă, asemeni unui neamţ ce încerca să treacă bulversat peste trecut, să sară fără să-i pese de niciun principiu peste istorie şi să păşească neobservat, dincolo de Zidul Berlinului. Către libertate, către perfecţiune, către visul său...

Era o noapte călduroasă de august. Stăteam şi priveam fără pic de speranţă printre crengile copacului. Credeam că nu se mai termină odată...
O lumină puternică mă orbeşte, apoi sunete dulci ca acel gust al unei victorii de mult aşteptate mă încântă. Înălţător, apoi simt cum plutesc, cum ajung să nu mai respect nicio teorie, ci doar să zburd ca un nebun încruntat de cel mai arzător vis al său.
Soldaţii treceau fără încetare. Din nou, am acel sentiment al neîntreruperii, al infinitului. Doare îngrozitor, mai ales că e apăsător. Mă întreb amarnic cum pot fi atât de mulţi, cum pot să facă aşa ceva. Complet deplasat, anormal, care nu se încadrează deloc în normele morale. Dacă există.
Şi apoi, mult sânge este vărsat. Durerea se aşterne. Panica şi frica pun stăpânire pe suflete. Teroarea se instalează în minţile bolnave. Speranţa se duce pe strada pe care de mult nu a mai fost. E străină şi nici măcar memoria nu mai e capabilă să o recunoască. Armele ţin loc oricărui tratament, iar steagul libertăţii este ars şi călcat în picioare cu o patimă nebună. Tragedia revine la absolutul normal. Nu se ţine cont de nimic!
Lumea pare că se micşorează. Spaţiul se comprimă şi dă semne de o nervozitate acută. Capabilul apare cu semnul probabilităţii iar sublimul reprezintă fiecare gând. Ne-am apropiat mai mult. Nici nu ne-am dat seama. N-am putut fi conştienţi că suntem atât de aproape... Ca fraţii. Să ne ajutăm, să trecem mai uşor peste obstacolele şi greutăţile care ne macină precum o picătură chinezească.
Totul curge preum un râu pătat de păcat, împroşcat cu multă, multă roşeaţă. Şi totuşi, nimic special nu se întâmplă. Cauţi speranţă, dar n-o găseşti. N-ai cum. E plecată, acolo unde nu a mai fost de mult. Şi e prea bine de ea, prea ne-a fost alături mereu ca să ne mai ajute acum. Privim în altă parte. Spre viitor. Aerul ne dă putere. Îl tragem cu puteren în piept şi avem impresia că putem susţine întreaga lume, că am avea tendinţa să micşorăm doar cu privirea orice posibilitate. Fie ea şi fantastică. Cu toate astea, viitorul e în aer. Ne hrănim cu el. Uneori, cu lăcomie, fără să ne dăm seama.
Iubesc! Doresc la nebunie să o mai pot lua de la capăt. Chiar şi aceste rânduri. Măcar o noapte. Să fim doar noi doi, din nou, la acelaşi copac. Doi copii nebuni, să visăm fără griji la ziua de mâine. Fără să ne pese de speranţă, ci doar de momentele frumoase de glorie. Poartă-mă pe aripile tale, lasă-mă să-ţi simt din nou acea rumoare de pe buzele calde şi să-ţi pot spune cât de mult te iubesc! Oferă-mi trei secunde de amor şi promit că sufletul îţi va fi încredinţat pe vecie, iar mâine, când va fi al tău, să nu mai pot gândi. Ci doar să simt. Cer prea mult?
În spate, rămâne doar un sicriu gol. De amintiri, de ţeluri, de speranţe, de durere, de memorii... Dar plin cu trecut. Şi câteva bătăi anoste. Uitat într-o piaţă aglomerată, unde suntem capabili să înţelegem nonsensuri şi să ne pierdem complet în sensuri. Iar după toate astea, mai rămân doar acele sunete calde.

Frumoasele mele, de care nu mă pot despărţi pe vecie...

Aluzii la iluzii

Timpul părea să stagneze şi el pentru câteva miimi de secundă într-un loc prestabilit, asemeni unui static ce priveşte agale cum o muscă încearcă disperat să-şi bată propriul record la o viteză latentă.
Iar furia începe şi ea să-şi intre în drepturi...

- Oare de ce, Leyla?
- De ce, ce?
- De ce pui nişte întrebări stupide? De ce trebuie să ne contrariem la fiecare vorbă, de ce ne comportăm ca nişte copii de grădiniţă atunci când vrem să schimbăm două impresii?
- Te-am iubit pentru asta...
- N-ai fost niciodată trădată?
- Ba da... Acum mult timp. Te doare îngrozitor.
- După ce că nu se cicatrizează, nici măcar nu dispune de o infimă logică.
- Până când să continuie durerea?
- Nu mai sunt capabil să simt durerea, Leyla! Chiar nu mai pot. Nici măcar să văd cum fericirea răsare, la fel ca un cerc galben din partea de la care aştept speranţă în fiecare zi. Care continuă să mă chinuie crunt.
- Te înţeleg...
- N-ai cum! Trebuie să trăieşti cu adevărat acum şi să fi avut o conştiinţă pură. Dar suntem oameni, Leyla! Suntem oameni şi greşim! Uneori, nepermis de mult. Ai avut vreodată un moment în care să-ţi conteşti propria identitate?
- Fiecare avem...
- Sau te-a încercat vreodată un sentiment nepermis de o furie malefică?
- Cred că...
- Să fii handicapat de fericire... Asta-i bine, dar să nu ai supremul dar să te bucuri măcar de o clipă de tristeţe adevărată? Vezi, aici e marea ironie, care îţi tot joacă feste, iar tu stai şi o priveşti... Apoi, râzi crud.
- Totuşi, am impresia că...
- Şi totuşi... Ţi-a curs vreodată prin vene doar venin de nervi şi ură.
- Ştii ce vorbeşti ?!
- Ştiu ce gândesc... Apropo de cercul ăla mic care răsărea. Îl vezi pe ăsta? Apune... Se duce.
- Toţi ne ducem.
- Dar el o ia de la capăt. Are un destin prestabilit. E tânăr şi în puteri şi în acelaşi timp un amărât de bătrân, care de-abia îşi mai cară razele cu el. Şi în urma lui rămâne doar amintirea...
- Şi speranţa!
- Trăim cu ea în suflet. O purtăm fără să ştim, de multe ori fără să vrem. Dar cu toate astea, o purtăm.
- De multe ori uităm că simplitatea reprezintă frumuseţea şi noi continuăm să ne afundăm în formule, teorii, ipoteze şi comparaţii menite să pună la îndoială chiar puritatea.
- Vezi soarele ăsta cum apune?
- Superb. Absolut...
- Mâine, va fi aici. La fel şi totuşi puţin diferit.
- Ne schimbăm...
- Dar noi?! Noi suntem acoperiţi de o largă incertitudine şi tot ceea ce facem este să reuşim să creem mereu ceva nou, ceva ireal, gata să sfideze realitatea!
- Parcă sunt ca nişte aluzii la iluzii. Ţie cum ţi se pare?...

Mai mult sau mai puţin

Se întâmpla într-o seară rece de noiembrie. Burniţa se oprise, iar cei doi tineri se priviră în ochi ca să ofere răgaz timpului scurs. Cerul era mai aprins ca niciodată. Un sânge părea să dea năvală prin întunericul nepătrunzător. Calvinismul încetase şi el de mult, iar atmosfera era îmbibată cu sunetele motoarelor de pe strada care încojura parcul. Aya încearcă să-şi găsească steaua.
- Ce faci?! întrebă curios Ze.
- Ce să fac... Îmi caut steaua, dar nu prea o găsesc. Sau pentru tine, privesc cerul.
- Ştii... Înainte de marile meciuri îmi place să evadez. Ca să-mi poată reveni în sânge nonconformismul care m-a consacrat şi ca să-mi pot vizita universul recreat.
- Vorbeşti frumos, Ze!
- Eşti frumoasă, Aya!
Din nou acea privire fulgerătoare, iar dragostea pare că nu îşi găseşte locul în graniţele normalului. Ze îşi încolăceşte braţele în jurul trupului Ayei asemeni unui crotal flămând, gata să-şi sfâşie prada dintr-o singură şi simplă muşcătură. Pentru Ze era artă. Nimic nu putea fi uitat, nici măcar lăsat la voia întâmplării.
- Eşti iubit, Ze!
- Iar devii ambiguă sau e doar una din întrebările filozofice?
- Tu vorbeşti, care evadezi înainte de meciuri? Mă întreb pe unde o ateriza filozofia ta... zise Aya puţin ironică. A fost de ajuns doar să-l întărâte pe băiat. Ze muşcă rapid momeala.
- Azi am jucat perfect!
- Dovada stă în scorul înregistrat pe tabelă, îl completă rapid Aya.
- Le-am zis băieţilor să forţeze zona centrală, pentru a exploata imobilitatea fundaşilor de centru. Şi ei ce crezi c-au făcut?...
- Hm... Grea întrebare? Înainte să dau răspunsul, poţi să-mi spui care e distanţa până la Lună?
- Am fost de atâtea ori pe Soare pentru a-ţi face cele mai frumoase buchete galbene, încât mi se pare un mizilic. Apropo, aiurim?
- Aţi dat 3! Răspunsul la întreabarea ta.
Aya era ţinută în braţe de Ze. După ce s-au contrat şi au schimbat câteva replici în contradictoriu, narcisismul fiecăruia apărea la inveală şi cei doi îşi continuau propriile idei, fără a ţine cont de ce spune celălalt... O dragoste... Puţin altfel!
- Tu i-ai vrăjit! Eşti cu adevărat mare!
- Normal, sunt vaccinat! spune Ze ironic, parcă puţin măgulit de vorbele Ayei.
- Nu, vorbesc serios. I-ai readus acolo unde nu au mai fost de mult timp împreună. În acelaşi loc, pe toţi. E mare lucru! Şi... aproape că te venerează! Dar eu...
- Tu...? Ce?
- Te iubesc!
- Te iubesc, Aya!
Dragostea plutea în jurul platanilor, iar aleele păreau desprinse dintr-o grădină neatinsă. După un sărut lung, trei catolici îl strigă pe nume pe Ze. Acesta duce mână la inimă. Le mulţumeşte. Apoi, pleacă la braţ cu Aya, cu nelipsitele mâini din buzunarele paltonului norocos.
- Mergem prin Parcul Central? Sau direct spre casă? întreabă Ze grăbit.
- Hai acasă! Vedem un film!
- Nici gând. Trebuie neapărat să văd reluarea!
- Mă omori...
Iar parcul, acum pustiit îşi consumase un nou episod. Între timp, cerul ameninţător devenise mai paşnic, iar crengile copacilor nu mai vuiau cu atâta ură. În spate, aceiaşi catolici, cu fulare colorate la gât şi cu aceleaşi ţigări. Făceau cronica...