Mai mult sau mai puţin

Se întâmpla într-o seară rece de noiembrie. Burniţa se oprise, iar cei doi tineri se priviră în ochi ca să ofere răgaz timpului scurs. Cerul era mai aprins ca niciodată. Un sânge părea să dea năvală prin întunericul nepătrunzător. Calvinismul încetase şi el de mult, iar atmosfera era îmbibată cu sunetele motoarelor de pe strada care încojura parcul. Aya încearcă să-şi găsească steaua.
- Ce faci?! întrebă curios Ze.
- Ce să fac... Îmi caut steaua, dar nu prea o găsesc. Sau pentru tine, privesc cerul.
- Ştii... Înainte de marile meciuri îmi place să evadez. Ca să-mi poată reveni în sânge nonconformismul care m-a consacrat şi ca să-mi pot vizita universul recreat.
- Vorbeşti frumos, Ze!
- Eşti frumoasă, Aya!
Din nou acea privire fulgerătoare, iar dragostea pare că nu îşi găseşte locul în graniţele normalului. Ze îşi încolăceşte braţele în jurul trupului Ayei asemeni unui crotal flămând, gata să-şi sfâşie prada dintr-o singură şi simplă muşcătură. Pentru Ze era artă. Nimic nu putea fi uitat, nici măcar lăsat la voia întâmplării.
- Eşti iubit, Ze!
- Iar devii ambiguă sau e doar una din întrebările filozofice?
- Tu vorbeşti, care evadezi înainte de meciuri? Mă întreb pe unde o ateriza filozofia ta... zise Aya puţin ironică. A fost de ajuns doar să-l întărâte pe băiat. Ze muşcă rapid momeala.
- Azi am jucat perfect!
- Dovada stă în scorul înregistrat pe tabelă, îl completă rapid Aya.
- Le-am zis băieţilor să forţeze zona centrală, pentru a exploata imobilitatea fundaşilor de centru. Şi ei ce crezi c-au făcut?...
- Hm... Grea întrebare? Înainte să dau răspunsul, poţi să-mi spui care e distanţa până la Lună?
- Am fost de atâtea ori pe Soare pentru a-ţi face cele mai frumoase buchete galbene, încât mi se pare un mizilic. Apropo, aiurim?
- Aţi dat 3! Răspunsul la întreabarea ta.
Aya era ţinută în braţe de Ze. După ce s-au contrat şi au schimbat câteva replici în contradictoriu, narcisismul fiecăruia apărea la inveală şi cei doi îşi continuau propriile idei, fără a ţine cont de ce spune celălalt... O dragoste... Puţin altfel!
- Tu i-ai vrăjit! Eşti cu adevărat mare!
- Normal, sunt vaccinat! spune Ze ironic, parcă puţin măgulit de vorbele Ayei.
- Nu, vorbesc serios. I-ai readus acolo unde nu au mai fost de mult timp împreună. În acelaşi loc, pe toţi. E mare lucru! Şi... aproape că te venerează! Dar eu...
- Tu...? Ce?
- Te iubesc!
- Te iubesc, Aya!
Dragostea plutea în jurul platanilor, iar aleele păreau desprinse dintr-o grădină neatinsă. După un sărut lung, trei catolici îl strigă pe nume pe Ze. Acesta duce mână la inimă. Le mulţumeşte. Apoi, pleacă la braţ cu Aya, cu nelipsitele mâini din buzunarele paltonului norocos.
- Mergem prin Parcul Central? Sau direct spre casă? întreabă Ze grăbit.
- Hai acasă! Vedem un film!
- Nici gând. Trebuie neapărat să văd reluarea!
- Mă omori...
Iar parcul, acum pustiit îşi consumase un nou episod. Între timp, cerul ameninţător devenise mai paşnic, iar crengile copacilor nu mai vuiau cu atâta ură. În spate, aceiaşi catolici, cu fulare colorate la gât şi cu aceleaşi ţigări. Făceau cronica...